Burnout-ul în terapie

Pacientul:„Îmi este greu să pun limite și să spun că vreau să mă ocup doar de partea mea de responsabilitate. Simt multă vinovăție și reținere când vine vorba să spun asta.

Pentru mine este foarte important să lucrez în acord cu valorile mele.

Una dintre ele este calitatea serviciilor pe care le ofer, nu cantitatea. Îmi doresc să pot fi prezentă aici și acum, cu atenția mea 100%, și să dau tot ce pot, cât de bine pot, astfel încât oamenii cu care lucrez să simtă că primesc sprijin real, la un nivel cât mai înalt. Dar de multe ori ajung să spun da colegilor și să preiau responsabilități care nu sunt ale mele. Și atunci simt că munca mea se face în grabă, iar în mine apare frica că greșesc sau că nu performez la nivelul la care mi-aș dori.

Uneori mă simt vinovată că nu pot face mai mult, dar adevărul este că simt că și corpul meu începe să cedeze. Și mai e ceva care mă doare… simt că mă pierd pe mine spunând da celorlalți. Iar după ce fac și munca lor, de multe ori nici măcar nu există apreciere.

Se creează sentimentul că asta este responsabilitatea mea, iar eu ajung să mă simt folosită… sau chiar manipulată. Știu că e un mecanism de coping din trecut, știu că e felul în care am supraviețuit până acum, îl văd, îl simt, e responsabilitatea preluată cu care am trăit atâția ani… dar parcă tot nu reușesc să fac pași spre a seta clar limite.”

Terapeutul:„Spui că te simți folosită, copleșită, obosită și că sănătatea ta începe să cedeze. Aud multă durere în ceea ce spui. Și totuși continui să faci lucruri care nu sunt responsabilitatea ta.

Mă întreb… ce îți spui tu în acele momente când cineva îți cere ceva și simți că nu mai poți?”

Pacientul:„Îmi spun că dacă refuz o să par egoistă. Că o să se supere. Că o să spună că nu sunt cooperantă, că nu îmi pasă de ceilalți. Și atunci îmi e rușine să spun nu.”

Terapeutul:„Deci apare un gând foarte puternic: «Dacă spun nu, oamenii se vor supăra și vor crede ceva rău despre mine.» Aș vrea să te întreb ceva important: dacă oamenii se supără pentru că îți faci doar responsabilitățile tale… ce spune asta despre tine? Sau despre ei?”

Pacientul:„Rațional știu că spune mai mult despre ei… dar emoțional simt că eu fac ceva greșit.”

Terapeutul:„Exact. Aici este conflictul. Mintea ta știe, dar schema veche încă reacționează.

Schema care spune: «Trebuie să mă sacrific ca să fiu acceptată.»

Și vreau să observăm ceva împreună. Spuneai că una dintre valorile tale cele mai importante este calitatea serviciilor și prezența reală pentru oamenii cu care lucrezi. Te întreb direct: când ești epuizată, când dormi prost, când alergi între sarcini care nu sunt ale tale… poți oferi acea calitate?”

Pacientul:„Nu. Simt că nu mai pot. Simt că nu mai am resurse, că sunt irascibilă, că mi-e greu să mă concentrez. Uneori sunt acolo fizic, dar mintea mea e atât de obosită.”

Terapeutul:

„Deci, paradoxal, încercând să fii «drăguță» cu toată lumea… începi să îți trădezi chiar valoarea ta principală.”

„Cum e pentru tine să auzi asta?”

Pacientul:„Dureros… dar adevărat.”

Terapeutul:„Aș vrea să îți pun o întrebare care uneori schimbă perspectiva:

Dacă ai avea o prietenă bună care ar fi în aceeași situație ca tine, care îți spune:

«Nu mai dorm, sunt copleșită, oamenii îmi pasează sarcini, mă simt folosită, dar nu pot spune nu»…

Ce i-ai spune?”

Pacientul:„I-aș spune că are dreptul la limite.Că trebuie să își protejeze energia.Că nu e responsabilă pentru munca altora.”

Terapeutul:„Exact. Observi ceva important?

În interiorul tău există deja varianta sănătoasă a ta, care știe adevărul.

Dar există și varianta veche care se teme de respingere.

Aș vrea să explorăm vinovăția despre care vorbeai. Spui că te simți vinovată când pui limite.

Dar hai să analizăm puțin această vinovăție. Vinovăția apare de obicei când am făcut ceva greșit moral.

Te întreb: este greșit moral să îți faci doar responsabilitățile pentru care ești plătită?”

Pacientul:„Nu.”

Terapeutul:„Este greșit moral să îți protejezi sănătatea?”

Pacientul:„Nu.”

Terapeutul:„Este greșit moral să îți protejezi timpul cu copilul tău?”

Pacientul:„Nu… deloc.”

Terapeutul:„Atunci ce simți tu nu este vinovăție reală.

Este vinovăția învățată a unei persoane care a fost obișnuită să se pună pe ultimul loc.

A pune limite nu este un act de egoism.Este un act de responsabilitate față de viața ta.”

Terapeutul:„Spuneai ceva foarte puternic mai devreme: «Mă simt folosită.»

Când continui să faci munca altora, ce mesaj le transmiți colegilor tăi, chiar dacă nu vrei?”

Pacientul:„Că pot continua să îmi dea mie. Că zâmbesc și sunt bucuroasă că pot fi de folos, că pot să îi ajut. Cred că asta înțeleg ei din comportamentul meu.”

Terapeutul:„Exact. Nu pentru că tu ești slabă. Ci pentru că oamenii învață limitele noastre din comportamentul nostru. Nu din ce spunem. Din ce acceptăm și din ceea ce facem.”

„Aș vrea să te întreb ceva mai profund.

Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ai începe să spui calm:

«Îmi pare rău, dar asta nu intră în responsabilitățile mele. Te rog să urmezi procedura.»

Care este frica ta reală?”

Pacientul:„Că oamenii se vor supăra pe mine. Că vor spune că m-am schimbat. Că nu mai sunt la fel de drăguță.”

Terapeutul:„Și dacă asta se întâmplă?”

Pacientul:„…nu știu.”

Terapeutul:„Îți spun eu ceva ce observ des în astfel de situații:

Când o persoană care a fost mereu disponibilă începe să pună limite, apar două reacții:

1. Unii se supără, pentru că au pierdut un avantaj, pentru că viața lor devine mai grea.

2. Unii te respectă mai mult, pentru că văd că îți protejezi timpul și energia, ai integritate și îți respecți propriile valori.

Dar există și o a treia schimbare foarte importantă: tu începi să te respecți pe tine. Și asta schimbă tot.”

Terapeutul:„Tu nu ești pe acest pământ ca să compensezi lipsa de responsabilitate a altor oameni sau să compensezi lacunele unui sistem.Tu ești aici să faci munca ta cu sens, cu calitate și cu demnitate.

Și mai e ceva.

Copilul tău învață din comportamentele tale ce înseamnă viața.

Nu doar din ce îi spui, ci din cum te tratezi pe tine.

Ce vrei să vadă?O mamă care se sacrifică până la epuizare?

Sau o mamă care spune calm:«Munca mea este importantă. Dar și eu sunt importantă în același timp.»

„Spune-mi ceva sincer. Dacă ai continua exact în ritmul acesta încă 5 ani… cum ar arăta viața ta?”

Pacientul:„Probabil aș claca complet. Aș ajunge la spital.”

Terapeutul:„Deci limitele nu sunt un lux. Sunt o formă de supraviețuire.

Și vreau să închei această parte cu o propoziție pe care poate o vei purta cu tine:

«Nu refuz oamenii. Refuz responsabilități care nu sunt ale mele.»

Este o diferență enormă. Tu nu respingi oameni. Tu protejezi un spațiu sănătos al muncii tale și al vieții tale.

Fii blândă cu tine și încrezătoare ! Ești minunată, exact așa cum ești !

Cu bine,

Iulia Popa - Psihoterapeut CBT

popaiulia.ro