Maria a învățat să spună „nu”

Maria este o persoană profund pasionată de munca ei. Își face treaba cu responsabilitate, implicare și profesionalism, iar entuziasmul și energia ei veselă se simt în tot ceea ce face.

Este echilibrată, sigură pe sine și știe exact care este rolul ei.

Maria își respectă timpul și limitele. Nu acceptă să rămână peste program și nu preia sarcini care nu fac parte din responsabilitățile ei. Atunci când i se deleagă ceva nou, întreabă clar: „Este o sarcină obligatorie sau voluntară? Face parte aceasta din atribuțiile mele?”

Pentru că acum.. a învățat să facă diferența.. știe care sunt costurile ascunse și mai mult decât atât, știe să își prioritizeze, înainte de toate, munca ei.

Vine la serviciu, își face treaba bine, eficient și conștiincios, apoi pleacă liniștită, fără să se încarce inutil cu lucruri care nu îi aparțin. Nu simte nevoia să se implice în tot sau să mulțumească pe toată lumea.

Își păstrează energia pentru ceea ce contează cu adevărat.

În trecut, Maria a dus mult timp povara unui „da” spus prea des. Nu spunea aproape niciodată „nu”, iar oamenii din jur știau că se pot baza pe ea mereu. Era colega care îi ajuta, care prelua sarcini chiar dacă nu erau ale ei, care rezolva tot. Iar asta îi aducea o bucurie sinceră. Se simțea importantă, văzută, căutată.

Doar că, încet-încet, a început să se piardă pe ea în toate aceste cereri. Nu mai apuca să își facă propriile sarcini, cele pentru care era cu adevărat responsabilă, cele care contau pentru ea și pentru munca ei. A început să obosească, să se încarce, să facă greșeli. Și, poate cel mai greu, a început să simtă că nu mai este ea la nivelul standardelor pe care și le dorea.

Nu a fost o schimbare ușoară.

A durut.

A fost nevoie de multă muncă interioară, de terapie, de momente de sinceritate profundă cu ea însăși, ca să poată vedea cu adevărat costurile acelui „da” spus tuturor. A înțeles cât de mult o epuiza și cât de departe o ducea de ceea ce conta cu adevărat pentru ea.

La un moment dat, s-a simțit folosită.

Golită.

Și, paradoxal, a ajuns să se gândească să renunțe la jobul pe care îl iubea atât de mult. Nu pentru că munca în sine o consuma, ci pentru că ajunsese să trăiască într-un haos de sarcini care nu erau ale ei.

A fost un punct de cotitură.

Un moment în care Maria a început, cu grijă și curaj, să se aleagă pe ea.

În terapia ACT, acest moment are un nume profund și simplu în același timp: Choice Point.

Punctul de alegere.

Este acel moment mic, aproape invizibil uneori, în care viața ne pune în față o bifurcație de drumuri.

Nu pare spectaculos. Nu vine cu zgomot.

Dar este locul în care, tăcut, alegem direcția în care mergem mai departe.

Un drum este cel vechi, cunoscut: să spui „da” deși simți „nu”, să te încarci, să te pierzi pe tine pentru a nu dezamăgi pe alții, să cauți validare, să eviți disconfortul.

Este drumul automat, cel pe care ai mers de atâtea ori.

Celălalt drum este diferit. Uneori incomod. Uneori însoțit de vinovăție sau teamă. Dar este drumul care te duce mai aproape de valorile tale, de cine vrei tu să fii cu adevărat. Este drumul în care spui „nu” cu blândețe, îți respecți limitele, îți protejezi energia și alegi conștient ce contează cu adevărat pentru tine.

Choice Point nu înseamnă să alegi ușor. Înseamnă să alegi conștient.

Înseamnă să te oprești o clipă și să te întrebi: „Mă duce asta mai aproape de mine… sau mă îndepărtează?”

Și, poate cel mai important, ne învață că nu trebuie să ne simțim perfect ca să alegem diferit.

Putem simți vină, teamă, nesiguranță și totuși… să facem un pas mic spre noi.

Pentru Maria, acest punct de alegere a fost începutul unei schimbări profunde. Nu o schimbare bruscă, ci una construită din multe momente mici în care a ales, din nou și din nou, să nu se mai abandoneze pe sine.

Acum, Maria stârnește reacții diferite în jurul ei.

Sunt oameni care o admiră. Văd în ea un profesionist clar, ferm și asumat. O respectă pentru limitele ei, pentru echilibrul pe care îl păstrează și pentru faptul că nu se lasă copleșită. Pentru ei, Maria este un exemplu sănătos de echilibru între muncă și viața personală.

Dar există și oameni care o critică. De cele mai multe ori, sunt cei care rămân peste program, care se încarcă excesiv și care se simt prinși în presiunile sistemului. Despre Maria spun lucruri precum: „Nu se implică suficient”, „Nu îi pasă”, „Face doar minimul necesar”, „Nu e de echipă” sau „E comodă, nu stă peste program cum stăm noi. Nu e deloc flexibilă”. Uneori o percep ca fiind rece sau distantă, pentru că nu acceptă sarcini în afara rolului ei.

Cu toate acestea, Maria se simte confortabil cu aceste percepții.

A înțeles că felul în care oamenii vorbesc despre ea spune mai mult despre neputințele și frustrările lor, decât despre cine este ea cu adevărat. Nu simte nevoia să se justifice. Nu mai simte nevoia să se explice. Nu își schimbă comportamentul pentru a fi pe placul tuturor.

Îi privește cu multă compasiune pe acești oameni. Pentru că știe.

Știe că, de fapt, ea trezește ceva în ei.

Trezește disconfortul de a vedea că se poate și altfel.

Trezește întrebări pe care poate le evită: „De ce eu nu pot spune nu?”

Trezește oboseala pe care o duc de mult timp, dar pe care au învățat să o ignore.

Trezește frustrarea de a da mereu fără să primească.

Trezește dorința, poate ascunsă, de a avea și ei curajul să se aleagă pe ei.

Și uneori… trezește durere.

Pentru că ea este oglinda a ceea ce ei nu își permit încă să fie.

Iar Maria știe foarte bine locul acela. A fost acolo.

Știe cum e să te sacrifici.

Știe cum e să spui „da” când în tine e un „nu” apăsat.

Știe cât de mult doare să te pierzi pe tine, încercând să fii totul pentru toți.

De aceea nu judecă. Doar înțelege.

Și rămâne acolo, în alegerile ei, cu blândețe și fermitate. Pentru că uneori, cel mai curajos lucru nu este să fii pe placul tuturor…ci să rămâi fidel ție. Pentru Maria contează să rămână fidelă valorilor ei și să își protejeze energia pentru ceea ce este cu adevărat important: copilul ei, familia ei și echilibrul ei interior.

Este un profesionist care își face treaba foarte bine. Și atât. Iar pentru ea, asta este deja suficient.

Sunt foarte mândră de Maria și de evoluția ei în terapie!

Fii blândă cu tine și încrezătoare ! Ești minunată, exact așa cum ești !

Cu bine,

Iulia Popa - Psihoterapeut CBT

popaiulia.ro