Îngrijorarea ne-a furat ani din viață

Ani la rând am crezut că îngrijorarea mă protejează. Astăzi știu că, de cele mai multe ori, doar m-a ținut departe de viața pe care o trăiam. Nu mi-am dat seama atunci, dar îngrijorarea a fost unul dintre cele mai costisitoare lucruri din viața mea.

Îmi amintesc perfect perioada în care copilul meu era doar un bebeluș. Îmi amintesc mirosul pielii lui, râsul acela fără griji, felul în care adormea liniștit în brațele mele. Erau momente care mi-aș fi dorit să rămână doar frumoase.

Dar nu au fost.

Pentru că, în același timp, orice tuse îmi accelera pulsul. Orice strănut devenea începutul unui scenariu înfricoșător. O febră se transforma, în mintea mea, într-o tragedie. Dacă părea puțin mai somnoros, mă întrebam dacă nu cumva este ceva grav. Dacă nu răspundea în primele zile la tratament, simțeam că îmi fuge pământul de sub picioare.

În timp ce îl priveam dormind, mintea mea nu era acolo.

Era deja într-un viitor imaginar, în care încerca să prevină toate lucrurile rele care s-ar fi putut întâmpla. Astăzi, îmi dau seama cât de multe clipe de liniște mi-a furat îngrijorarea.

Nu mi-a furat iubirea.

Mi-a furat prezența.

Mi-a furat capacitatea de a simți bucuria până la capăt.

Mi-a furat tihna.

Sunt profund recunoscătoare că viața a fost blândă cu mine. Multe dintre tragediile pe care le-am anticipat nu s-au întâmplat niciodată în realitate.

Dar asta nu înseamnă că nu le-am trăit.

Le-am trăit în mintea mea. Le-am simțit în corpul meu. Am simțit frica, disperarea, nodul din stomac, inima bătând cu putere, starea aceea continuă de alertă.

Pentru creierul meu, acele scenarii nu erau simple gânduri. Erau pericole reale.

Iar corpul meu a răspuns ca și cum totul s-ar fi întâmplat cu adevărat. Cercetările din neuroștiințe ne arată că, atunci când ne îngrijorăm intens, creierul activează aceleași sisteme implicate în răspunsul la amenințare. De aceea, chiar dacă multe dintre scenariile mele nu s-au întâmplat niciodată în realitate, ele au existat cu adevărat în experiența mea de viață. Le-am trăit în fiecare celulă a corpului. Am simțit frica, tensiunea și neputința ca și cum pericolul ar fi fost chiar în fața mea.

Corpul meu nu știa că era doar un scenariu.

El răspundea la ceea ce creierul interpreta ca fiind real.

De ce ne îngrijorăm atât de mult?

Creierul nostru nu este construit să ne facă fericiți.

Este construit să ne țină în viață.

Cu mii de ani în urmă, supraviețuiau oamenii care observau pericolele înaintea celorlalți. Cei care auzeau un foșnet în pădure și presupuneau că este un prădător aveau mai multe șanse să trăiască decât cei care spuneau: „Probabil este doar vântul.”

Problema este că același creier funcționează și astăzi.

Doar că prădătorii s-au schimbat. Acum nu mai fugim de animale sălbatice. Fugim de gânduri.

„Dacă se îmbolnăvește?”

„Dacă pierd pe cineva drag?”

„Dacă am o boală gravă?”

„Dacă nu sunt suficient de bun?”

Creierul tratează aceste întrebări aproape ca pe niște pericole reale. Iar corpul reacționează ca și cum amenințarea ar fi deja prezentă. Inima bate mai repede. Mușchii se încordează. Respirația devine superficială. Somnul dispare. Apare hipervigilența. Începem să verificăm, să căutăm simptome, să cerem reasigurări, să anticipăm, să controlăm.

Totul în numele siguranței.

Paradoxul îngrijorării

Aici apare unul dintre cele mai fascinante mecanisme psihologice.

Îngrijorarea ne face să simțim că facem ceva util.

Când ne îngrijorăm, avem impresia că ne pregătim. Că prevenim. Că suntem responsabili. Că, dacă ne-am gândit suficient de mult la toate scenariile posibile, vom putea evita suferința.

Numai că cercetările din psihologia cognitivă arată exact opusul. Îngrijorarea nu rezolvă problemele. Ea doar ne oferă iluzia controlului.

În tulburarea de anxietate generalizată, de exemplu, oamenii petrec ore întregi anticipând probleme care, în marea lor majoritate, nu se produc niciodată. Iar atunci când apar dificultăți reale, ele sunt rareori cele pentru care s-au pregătit mental. Îngrijorarea consumă enorm de multă energie fără să schimbe realitatea.

Este ca și cum ai încerca să oprești ploaia uitându-te continuu pe fereastră.

Există și beneficii?

Da. În doze mici, îngrijorarea are un rol adaptativ.

Ne poate determina să mergem la medic atunci când observăm un simptom important. Ne poate face să ne mobilizăm pentru a ne pregăti pentru un examen. Ne poate ajuta să fim mai atenți în trafic. Problema apare atunci când îngrijorarea nu mai este un semnal, ci devine un mod de viață. Când creierul începe să creadă că fiecare zi ascunde un dezastru. Când nu mai poți să te bucuri de ceea ce este pentru că trăiești permanent în ceea ce ar putea fi.

Cel mai mare cost

Cel mai mare cost al îngrijorării nu este anxietatea.

Este viața pe care nu o mai trăiești.

Pentru că poți fi într-o vacanță superbă și, în loc să privești apusul, să cauți pe internet simptome.

Poți avea copilul în brațe și, în loc să-i simți căldura, să te întrebi dacă respiră normal.

Poți fi lângă omul pe care îl iubești și, în loc să-i asculți vocea, să te gândești cum ar fi dacă într-o zi nu ar mai fi lângă tine.

Îngrijorarea are un talent teribil. Te scoate din prezent.

Iar prezentul este singurul loc în care viața chiar se întâmplă.

Ce am învățat

Pe vremea aceea nu știam altfel. Credeam că, dacă mă îngrijorez suficient, îmi protejez familia. Astăzi știu că nu era adevărat. Astăzi observ gândul. Îl ascult. Îi mulțumesc că încearcă să mă protejeze. Dar nu îl mai las să mă conducă. Nu îi mai dau putere.

Uneori îmi spune: „Dacă este ceva grav?”

Și îi răspund: „Poate. Dar acum nu am dovezi și motive suficiente ca să merg la medic. Dacă durerea continuă și zilele următoare, voi merge la medic.”

Alteori îmi spune: „Ar trebui să te îngrijorezi.”

Iar eu îi spun, cu blândețe: „ Astăzi aleg să trăiesc ziua aceasta, nu o tragedie imaginară.”

Nu înseamnă că nu îmi mai este frică.

Înseamnă că frica nu mai decide în locul meu.

Da, mă mai doare uneori mâna. Alteori piciorul. Mai am amețeli. Mă mai doare capul. Sunt zile în care mă simt epuizată și mă întreb dacă este doar oboseală sau dacă ascunde ceva mai mult. Diferența este că astăzi nu mai cred primul gând pe care mi-l spune frica. Înainte să mă las purtată de scenariile catastrofice, mă opresc și mă întreb: „Ce alte explicații ar putea exista?”

Poate că este ceva serios. Nu neg această posibilitate.

Dar poate că este și o simplă durere de cap. Poate că este căldura. Poate că organismul meu îmi cere odihnă. Poate că este stresul acumulat. Poate că este ceva trecător.

Încerc să nu mă agăț de cea mai înfricoșătoare explicație doar pentru că mintea mea a găsit-o prima.

Iar dacă îngrijorarea continuă să bată la ușă, din nou și din nou, nu mă mai lupt cu ea.

Îi spun, cu blândețe: „Te aud. Știu că încerci să mă protejezi. Dar acum vreau să-mi trăiesc ziua. Ne întâlnim diseară, la ora 21. Atunci îți voi oferi toată atenția mea. Vom pune pe hârtie toate temerile, vom vedea ce dovezi există și vom decide, dacă este nevoie, care este următorul pas.” De cele mai multe ori, până la ora 21, îngrijorarea și-a pierdut din putere. Iar dacă nu și-a pierdut-o, măcar nu i-am permis să-mi răpească întreaga zi.

Pentru că am înțeles ceva ce mi-a schimbat viața.

Îngrijorarea îmi spune că trebuie să rezolv totul chiar acum.

Înțelepciunea îmi spune că pot să aleg momentul în care îi răspund.

Poate că acum și tu îți spui: „Dar dacă, totuși, cel mai rău scenariu se va întâmpla?” Este o întrebare pe care îngrijorarea o pune foarte des și merită să-i răspundem cu sinceritate.

Da, este posibil ca, într-o zi, să primim un diagnostic greu. Viața nu vine cu garanții și nimeni nu poate promite că răul nu se va întâmpla niciodată.

Dar există o întrebare și mai importantă. ”Cum alegi să trăiești până atunci?”

Dacă, într-o zi, ai afla că ești bolnav, îngrijorarea de astăzi nu te-ar proteja de durerea de mâine. Nu ar face diagnosticul mai ușor. Nu ar reduce suferința. Nu ar schimba realitatea.

În schimb, ți-ar putea lua ziua de astăzi.

Astăzi, când în realitatea ta, încă nu ai un diagnostic. Nu trăi astăzi, ca și când l-ai avea.

Ți-ar putea lua cafeaua băută în liniște cu o prietenă. Plimbarea prin parc. Vacanța pe care ai așteptat-o luni întregi. Îmbrățișarea copilului tău. Râsul de la masă cu familia. Cartea pe care ai fi putut să o citești. Apusul pe care l-ai fi putut privi.

Îngrijorarea îți promite că te pregătește pentru suferință, dar în realitate, de multe ori te face să o trăiești înainte ca ea măcar să existe.

Asta nu înseamnă să ignori simptomele sau să eviți medicul atunci când este nevoie. Înseamnă să faci ceea ce ține de tine, ce e în controlul tău: să ceri un consult medical, să urmezi recomandările primite și să ai grijă de sănătatea ta. Iar apoi, dacă nu există motive medicale care să explice ceea ce simți, să nu-i mai permiți îngrijorării să completeze fiecare spațiu gol cu cel mai înfricoșător scenariu.

Viața nu începe în ziua în care dispar toate fricile. Viața se întâmplă astăzi. Uneori, chiar cu îngrijorarea mergând braț la braț, alături de tine. Nu trebuie să o alungi cu orice preț.

Este suficient să nu-i mai oferi locul de la volan.

Las-o să fie un pasager.

Tu alege direcția.

Iar când vei reuși să revii cu adevărat în prezent, este foarte posibil să descoperi ceva ce îngrijorarea nu ți-a putut oferi niciodată: recunoștința pentru clipa care există acum.

Îmi amintesc cu mult drag de o pacientă care se confrunta cu anxietatea legată de sănătate. La începutul terapiei, fiecare senzație din corp era interpretată ca dovada unei boli grave. O durere de cap devenea o tumoră. O înțepătură în abdomen devenea începutul unei urgențe medicale. O amorțeală a mâinii însemna că sigur se întâmplă ceva foarte grav.

Mintea ei nu căuta explicația cea mai probabilă. Căuta explicația cea mai periculoasă.

După câteva ședințe, urma să plece în vacanță. Știam amândouă că îngrijorarea nu avea să rămână acasă. Cel mai probabil avea să urce în bagaj, fără invitație.

Am întrebat-o:

— Dacă ești pe plajă și, dintr-o dată, simți că îți amorțește mâna sau apare o înțepătură în abdomen, iar mintea îți spune: „Sigur este ceva grav”, ce vei face?

A zâmbit. Și mi-a răspuns:

— O să observ gândul. O să observ senzația. O să observ că mintea mea încearcă din nou să mă sperie. Și o să-mi spun: „Da să mă înțepe dacă vrea! Acum sunt în vacanță. Acum aleg să mă bucur de mare și de clipa asta. Dacă mâine mă înțeapă din nou sau se agravează, mă voi duce la medic. Dar astăzi, acum, sunt ocupată!”

În acel moment am realizat că nu dispăruse îngrijorarea. Se schimbase însă relația ei cu îngrijorarea. Nu mai credea fiecare gând. Nu mai transforma fiecare senzație într-o urgență.

Nu mai lăsa frica să decidă în locul ei, cum își trăiește viața. Și cred că acesta este unul dintre cele mai importante obiective ale terapiei. Nu să eliminăm complet îngrijorarea, pentru că ea face parte din experiența umană, ci să învățăm să nu-i mai oferim puterea de a ne conduce viața.

Pentru că fiecare oră petrecută în compania celor dragi, fiecare vacanță, fiecare apus, fiecare îmbrățișare valorează infinit mai mult decât timpul pe care îl petrecem negociind cu scenariile create de frică și de iluzia de a avea control.

Atunci când în cabinet ajunge un pacient care se confruntă cu anxietate legată de sănătate, nu presupunem niciodată că tot ceea ce simte este „doar anxietate”. Dimpotrivă. Primul pas este să ne asigurăm că simptomele au fost evaluate corespunzător din punct de vedere medical. De multe ori recomandăm un consult medical sau îi încurajăm pe pacienți să discute cu medicul lor, tocmai pentru că este important să excludem o cauză medicală atunci când aceasta este posibilă.

Psihoterapia nu înlocuiește medicina, iar medicina nu înlocuiește psihoterapia.

Cele două merg mână în mână.

Dacă citești aceste rânduri...

Poate că și tu porți în tine această luptă. Poate că mintea ta nu obosește niciodată. Poate că verifici, anticipezi, controlezi și te pregătești pentru toate lucrurile rele care ar putea veni.

Vreau să-ți spun ceva ce mi-a luat ani să înțeleg.

Îngrijorarea nu este dovada iubirii.

Nu este responsabilitate.

Nu este protecție.

Este doar încercarea creierului de a obține certitudine într-o lume în care certitudinea nu există.

Și, cu cât alergăm mai mult după ea, cu atât ne scapă printre degete prezentul. Nu-ți pot promite că nu vei mai avea gânduri de îngrijorare. Dar pot să-ți spun că există o viață în care ele nu mai ocupă tot spațiul. O viață în care poți să simți mirosul copilului tău fără ca mintea să plece spre boală. O viață în care poți privi omul iubit fără să-l pierzi de o mie de ori în imaginație. O viață în care înveți, încet, să nu mai sacrifici prezentul pentru un viitor care poate nu va veni niciodată.

Nu îți cere să nu te mai îngrijorezi. Îți va fi și mai greu. În schimb, învață să te întorci, iar și iar, la clipa care există cu adevărat. Pentru că viața nu se trăiește în scenariile minții. Viața se trăiește aici. Acum.

Fii blândă cu tine și încrezătoare ! Ești minunată, exact așa cum ești !

Cu bine,

Iulia Popa - Psihoterapeut CBT

popaiulia.ro