„Toată lumea mă respectă… mai puțin ai mei.”

Cu aceste cuvinte a început pacienta mea ședința de psihoterapie.

Era vizibil afectată. Tristă. Dezamăgită. Confuză.

Ea este medic.

S-a străduit atât de mult să ajungă aici. A fost prima din familia ei care a ajuns la facultate. Ani de muncă. Nopți nedormite. Mult efort, multă disciplină, multe sacrificii. A construit totul pas cu pas, zi de zi, an de an.

În afara familiei, oamenii o respectă pentru munca ei.

Dar acasă, uneori, aude replici ca acestea: „Noi nu am făcut școală ca tine, dar am rămas oameni. Tu ești mereu ocupată.”„Mulți care au școală uită să fie oameni.”

Și atunci apare durerea: De ce fix cei care ar trebui să fie cei mai mândri de mine sunt cei care mă invalidează cel mai mult? Mă văd mică, fără nici o valoare!

În spatele acestor replici nu este neapărat răutate. De multe ori este nesiguranță. Când cineva apropiat reușește mult, cei din jur ajung, fără să își dea seama, să se compare. Iar comparația poate activa un sentiment dureros: „Poate eu valorez mai puțin decât ea.”

Și atunci apare un mecanism subtil: dacă nu pot să mă ridic eu, încerc să cobor puțin valoarea celuilalt.

Nu pentru că nu îl iubesc, ci pentru că încerc să îmi protejez propria valoare.

Să simt că și eu sunt suficient. Sa fiu văzut și eu.

Uneori oamenii nu minimalizează reușitele altora pentru că nu le văd.

Ci pentru că văzându-le, devine mai dureros să își vadă propriile răni. Când cineva micșorează reușitele altuia, nu vorbește despre valoarea celuilalt. Vorbește despre propria lui nevoie de a se simți valoros și suficient.

Aici apare o idee foarte importantă din terapia lui Albert Ellis.

El făcea diferența între stima de sine și acceptarea necondiționată de sine.

Stima de sine este fragilă atunci când depinde de lucruri precum realizări, comparații, validarea celorlalți. Dacă valoarea mea depinde de cât sunt apreciat, atunci fiecare critică poate deveni o lovitură devastatoare.

În schimb, Ellis vorbește despre acceptarea necondiționată de sine. Asta înseamnă să îți recunoști realizările și efortul, dar să înțelegi că valoarea ta ca om nu depinde de ele.

Poți reuși sau poți greși.

Poți fi admirat sau poți fi criticat.

Poți purta haine scumpe sau poți fi îmbrăcat modest.

Poți avea foarte mulți bani sau poți avea suficienți bani cât să supraviețuiești astăzi.

Dar valoarea ta ca om nu depinde de aceste lucruri.

Realizările spun ceva despre ceea ce faci. Nu despre cât valorezi ca persoană.

Uneori oamenii nu ne invalidează pentru că suntem „prea mult”.

Ci pentru că le este greu să își vadă propria valoare lângă reușitele noastre.

Și poate că povestea aceasta ne mai arată ceva important despre relațiile dintre oameni. Uneori ne rănim unii pe alții nu din răutate, ci nevoia și din dorința profundă de a fi văzuți, auziți, validați și conectați unii cu alții.

Dar nu știm cum să facem toate astea.

Provocarea maturității emoționale este să putem face loc ambelor adevăruri:

Tu ești valoros.

Și eu sunt valoros.

Unic și minunat, fiecare în felul său!

Suntem valoroși ca ființe umane, doar pentru că suntem !

Fără comparație. Fără competiție.

Valoarea unui om nu scade atunci când alt om strălucește. ✨

Iar succesul are și el un preț.

Zile și nopți de sacrificiu, alegeri grele și momente pierdute cu cei dragi, toate acestea fac parte din drumul spre realizări importante.

Și atunci când cineva apropiat reușește, uneori familiile sau persoanele care îl iubesc se pot simți lăsate în urmă, ca și cum lumea lor ar fi rămas pe loc. Nu este vorba despre invidie sau lipsă de iubire, ci despre nevoia profundă de a rămâne conectați și recunoscuți în ochii celor care au pornit înainte.

În același timp, persoana care reușește poate părea distantă, însă nu pentru că nu i-ar mai păsa de ceilalti sau nu ar fi suficient de importanți pentru ea, ci pentru că este copleșită de propria lume, de eforturile, responsabilitățile și presiunea care o țin ocupată zi de zi. Această prezență redusă nu înseamnă dezinteres, ci pur și simplu că ritmul succesului îi consumă energia și timpul, iar cei rămași în urmă simt adesea greutatea acestei absențe fără să știe cât de mult se dăruiește pe sine, cel ce a reușit să ajungă acolo unde și-a propus.

Succesul nu vine niciodată fără costuri.

Cu toate acestea, putem alege compasiunea: să fim blânzi unii cu ceilalți, să ne arătăm vulnerabilitățile, conștientizând că valoarea noastră nu este în cât de multe facultăți am terminat, în cât de multe mașini și case avem, în cât de multe vacanțe ne permitem, sau cât de mulți bani câștigăm. Ceea ce contează cu adevărat nu sunt doar diplomele adunate de-a lungul vieții, ci legăturile pe care le construim și grija pe care ne-o arătăm unii altora.

Să ne amintim că fiecare om este unic și valoros, chiar dacă drumurile pe care le alegem sunt diferite.

Unii oameni aleg un drum mai greu.

Nu pentru că ar fi mai buni decât ceilalți, ci pentru că simt că pot, că vor și că sunt dispuși să își asume costurile care vin odată cu acel drum. Dar chiar și atunci când cineva merge mai departe sau mai sus, nu merge singur. Familia, rădăcinile, oamenii care i-au fost aproape rămân o parte din povestea lui. Acești oameni au rolul lor în viața noastră, iar noi avem rolul nostru în viața lor. Din aceste legături ne hrănim puterea de a continua și de a face bine în lume.

Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le putem oferi în familie este să ne oprim, din când în când, și să ne spunem cât de mult ne prețuim unii pe alții. Pentru că, dincolo de toate realizările, familia rămâne locul din care ne luăm curajul de a deveni cine suntem.

Ai simțit vreodată că reușitele tale au fost minimalizate chiar de oamenii apropiați? Că alți oameni te apreciază, dar parcă tocmai cei dragi nu te văd ?

Fii blândă cu tine și încrezătoare ! Ești minunată, exact așa cum ești !

Cu bine,

Iulia Popa - Psihoterapeut CBT

popaiulia.ro